Etica este e chestiune de gust aş spune. De ce de gust? Pentru că dacă ne place şi ne cade bine la stomac un subiect, atât oamenilor de presă dar mai degrabă trustului din care fac parte, atunci subiectul este cald incitant şi numai bun de dat pe post. Dacă nu, atunci avem o problemă. Şi nu putem să înghiţim subiecte dure care ar zgâlţâi ordinea „de drept” a unora şi a altora.
Aşadar, cum să facem să ne încadrăm în tipar? Televiziunea Română, în veşnicele tentative de reînviere, a difuzat pe 23 septembrie 2007 un material obţinut probabil teribil de greu de la DNA cu ministrul Remeş luând mită de la Gheorghe Mureşan. Un aspect delicat, tratat cu oarecare responsabilitate de cei de la TVR, cel puţin la o primă vedere. De ce responsabilitate? Pentru că poate pentru prima dată în mulţi ani, o televiziune îşi respectă statutul de câine de pază al democraţiei, şi spune oamenilor ce se petrece realmente. Fără lumină falsă, fără înregistrări sub acoperire, totul la vedere şi cât se poate de legal. Gustul? Amar pentru cei mai mulţi însă sănătos pentru consumatorul de presă, care află cu dovezi ce se întâmplă în ţara asta. Reacţia Clubului Român de Presă, care se vrea o instituţie liberă de cenzură şi care încurajează libera exprimare? Total neaşteptată. În loc să asigure spatele celor de la TVR, Cristian Tudor Popescu, preşedinte al CRP pune problema eronat şi anume dacă respectiva casetă era sau nu de interes public. Încet unghiurile de abordare ale problemei s-au cristalizat în fiecare trust de presă în funcţie de orientările şi necesităţile aflate pe ordinea de zi. Astfel Antena 1, 3 au început după binecunoscuta reputaţie să caute nodul în papură şi Pro TV-ul a tăcut conform politicii „de tăceai filosof rămâneai”. Şi a rămas.
Dar chestiunea privitoare la culoarea politică a trusturilor de presă din România este una deja veche, bine implementată care nu mai are nevoie de reamintire şi rediscutare. A ajuns o axiomă. Frustrarea cea mare ia naştere privitor la CNA. Acest consiliu care monitorizează şi ţine presa sub control ca să ajungă la om informaţia corectă, cel puţin în teorie, este cel care a sărit fără absolut nicio bază să sesizeze neregularităţi în TVR deşi din punct de vedere etic şi jurnalistic totul era în regulă.
Şi acum să revenim la marea durere. Unde este etica în presa din România? Penajul multicolor politic este prezent la fiecare televiziune de parcă s-ar îmbrăca toti de la Metro, însă problema apare când jurnaliştii, ca indivizi, încep să devină nevertebrate. Şi când o haită de oameni mânaţi de interese au acces la formarea opiniei publice asta se întâmplă. Din păcate presa românească, cu tot ce implică ea, de la resurse umane, la surse (mai mult sau mai puţin probabile), la tehnici de culegere a informaţiei (mai mult sau mai puţin conforme cu etica şi deontologia jurnalistică), este o mare ciorbă politică. Şi asta o ştiu şi jurnaliştii. Problema în ceea ce priveşte TVR-ul şi caseta buclucaşă nu este că materialul a fost difuzat. Jurnaliştii români au fost măcinaţi de întrebarea ‚de ce a fost difuzat?’ Din păcate numai din această întrebare putem vedea clar că prioritatea nu este de a informa rapid şi corect oamenii, prioritate care ar trebui privită în jurnalism ca jurământul lui Hipocrate în medicină, ci mai degrabă avem de a face cu întrebarea ‚cui serveşte că a fost difuzat? Sau cui serveşte dacă va fi difuzat?’. Chestiunea se pare, din punctul de vedere dorit etic, al jurnalistilor romani nu este că televiziunea este politizată şi că trusturile îşi fac selecţia ştirilor în consecinţă, ci problema este că televiziunea română şi mass media română în general nu este politizată de cine trebuie.
Presa românească încă se manâncă cu garnitură de politică şi antreu de gazetari corupţi (sau măcar cu un minim de interes). De aceea, dulce sau amară, etica jurnalistică în ţara asta rămâne o chestiune de gust.
